Andrei nu era un bărbat al extremelor. Nu-l vedeai niciodată clătinându-se pe picioare și nici nu era clientul fidel al cârciumilor de cartier unde timpul se măsoară în numărul de scaune răsturnate. El avea ritualul lui, discret și aproape solemn, într-un colț de sufragerie unde lumina felinarului de afară desena dungi portocalii pe perete.
A pus paharul gol pe masă, a stins lumina și a rămas câteva secunde privind reflexia lunii în sticlă. De-aia mai bea el câteodată: nu ca să uite cine este, ci ca să-și amintească cine a fost înainte ca lumea să-l învețe să fie ocupat. De-aia mai beau cateodata
Își aminti de bunicul său, un om care mirosea mereu a pământ reavăn și a tutun ieftin. Bătrânul stătea mereu pe prispă, cu o cană de tablă plină cu vin rece de tăpșan, privind spre dealuri. Când Andrei, copil fiind, îl întreba de ce nu merge la culcare, bunicul îi răspundea cu un zâmbet șiret: „Andrule, vinul ăsta nu e pentru sete. E ca să poți sta de vorbă cu tine fără să te cerți.” Andrei nu era un bărbat al extremelor
În seara aceea, primul pahar de vin roșu, greu și parfumat, a fost ca o cortină care cădea peste restul lumii. Cu prima înghițitură, pixelii agitați ai zilei au început să se estompeze. A pus paharul gol pe masă, a stins